Alb...Totul era alb în jurul ei. Însă un alb care îţi rănea ochii prin strălucirea lui.Şi zgomot, mult zgomot metalic şi parcă auzea şi ţiuit de aparate. Simţea că îi plesnesc urechile.Vroia să se ridice şi să fugă de acolo, să se ascundă, să nu mai simtă durere."Trebuie să-mi deschid mai întâi ochii şi apoi să fug de aici."şi-a spus în gând. "Trebuie..."Se simţea de parcă era aşezată pe o nicovală şi lovită iar şi iar cu un ciocan masiv."Hai odată! Ridică-te, ce faci?"
Imaginea din faţa ochilor ei a îngrozit-o: era legată de pat, conectată la tot felul de aparate şi în mijlocul unui transplat de cord. Şi privea de sus cum nişte oameni se tot foiau în jurul corpului ei inert, acoperit parţial, mai puţin în centru, unde pieptul îi era deschis şi îşi vedea inima pulsându-i încet. Simţea că se prăbuşeşte sub greutatea imaginilor. De ce, cum, când păreau acum doar nişte cuvinte ce şi-au pierdut sensul, înţelesul şi puterea.
Era o fantomă, îşi privea corpul parcă fără viaţă şi îi venea să vomite. Cât de ciudată combinaţie. Niciodată în viaţa ei nu se gândise că va trăi aşa ceva...nici măcar că va ajunge pe o masă de operaţie. Mereu luase în derâdere când bunica ei îi spunea că are inimă rea. Credea că vrea să o supere. "Lasă-mă în pace! Nu-i adevărat ce spui, eu sunt perfect sănătoasă, aşa mi-a spus medicul...Tu nu ai diplomă de doctor ca să îţi dai cu părerea!" Şi fugea în camera ei. Parcă mereu era pe fugă, grăbită să ajungă undeva, nici ea nu ştia unde. Orele la Universitate erau multe şi obositoare. Apoi antrenamentul de balet şi munca în serviciul comunităţii o storceau de putere zilnic. Da, serviciu în folosul comunităţii, pentru că o ameninţase pe o vânzătoare cu un pistol de jucărie când aceasta refuzase să-i schimbe o pereche de pantofi care s-au rupt când i-a încălţat prima dată. Era pistolul pe care i-l luase verişorului ei cu ocazia onomasticii, şi a zis că dacă nu vrea cu frumosul să încerce să facă precum în filme. Şi rezultatul a fost exact ca în filme: muncă în folosul comunităţii timp de o lună. Şi scăpase ieftin, pentru că vânzătoarea a cerut să aleagă ea pedeapsa. Cine ştie câţi ani i-ar fi dat nebunii ăia...
Aparatul cu linii multe şi colorate a început să sune tare, urechile ei abia mai rezistau. "Ce naiba?" îşi spuse când văzuse o asistentă fugind afară pe uşă. "Ceva nu e în regulă...Ce dracu' îmi faceţi? Nu ar trebui să schimbaţi inimile astea odată?" Nu îşi putea aminti cum a ajuns acolo. Ştia doar că în noaptea de dinainte a fost petrecerea surpriză a lui Dan, pe care chiar ea o organizase. Îl iubea pe băiatul acela mai mult decât...niciodată nu a găsit o comparaţie potrivită pentru chestia asta, poate pentru că pur şi simplu nu exista. Însă cum ajunsese pe masa aia de operaţie nu îşi putea aminti. "Oare unde era Dan acum?" Zgomotul se oprise între timp.
Asistenta reveni cu o siringă în mână. "Adrenalina, hai cu adrenalina aia odată!" Medicii erau toţi tineri din câte vedea ea. Îi urmărea cu atenţie, să încerce să-şi dea seama dacă fac vreo manevră greşită. Îi păreau stângaci şi neexperimentaţi. "Poate sunt toţi rezidenţi...Imposibil! Tot timpul e şi un specialist la operaţii...cred." Şi deodată se auzi un zgomot uniform însoţit de aceleaşi ţipete de la aparat ce au fost şi înainte, aparat ce în urmă cu câteva minute arăta o grămadă de linii colorate care se mişcau în zig-zag. Acum liniile erau drepte. "Asta nu-i de bine. Niciodată nu era de bine în filme când apărea linia asta!!! Hai odată, mişcaţi-vă, trebuie să mă salvaţi, trebuie să merg acasă, să îl văd pe Dan şi să-mi continui viaţa!" Mişcare, agitaţie, alte aparate trase lângă masa de operaţie, strigăte, parcă era la piaţă într-o zi de sâmbătă dimineaţă. Toţi stăteau aplecaţi aspura ei, încât nici nu-şi mai putea vedea faţa. "Adrenalină, vreau adrenalină! Samir, revino-ţi sau o să avem probleme din cauza ta. Sper că ştii cine e fata asta!" Urechile îi ţiuiau, îi venea să vomite şi mai rău, parcă se dădea din nou în ciocan, ca atunci în Cetate de zilele oraşului.
Lumină albă ce îi rănea ochii. Însă fără zgomot. Doar blestemata de lumină albă. "Când plec de aici, o să-mi arunc toate hainele albe!" Unde îi era corpul şi medicii, asta i-ar fi plăcut să ştie. "Vreau să trăiesc, sper că totul e bine..." Simţea că se scurge, niciodată nu preţuise viaţa suficient de mult. Plângea, dar nu îi curgeau lacrimi pe obraji. Nici durere nu mai simţea. "Oare e de bine? Poate a reuşit operaţia şi acum visez. Sigur sunt în salon, acolo la...ăăă, terapie intensivă, şi am o grămadă de fire legate, şi cineva mă supraveghează să mă fac bine."
"Se trezeşte. Du-te şi spune-le că acum pot să stea liniştiţi, ce-i mai rău a trecut"...
